Harta
Dacă l-ai fi urmat pe căpitanul Ahab jos, în cabină, după vijelia din noaptea ce urmase acelei sălbatice pecetluiri a țelului său laolaltă cu echipajul, l-ai fi văzut ducându-se la un dulap din bancheta de la pupă, scoțând de acolo un sul mare, încrețit, de hărți marine gălbui și desfășurându-le în față, pe masa prinsă în șuruburi. L-ai fi văzut apoi așezându-se înaintea ei, cercetând stăruitor feluritele linii și hașuri care-i cădeau sub ochi și trasând cu creionul, încet, dar sigur, noi drumuri peste spațiile mai înainte goale. Din când în când, se întorcea la teancurile de vechi jurnale de bord de lângă el, în care erau însemnate anotimpurile și locurile unde, în felurite călătorii de odinioară ale unor felurite corăbii, fuseseră prinși ori văzuți cașaloți.
Pe când se îndeletnicea astfel, lampa grea de cositor, atârnată în lanțuri deasupra capului său, se legăna necontenit cu mișcarea corăbiei și arunca mereu luciri schimbătoare și umbre de linii peste fruntea lui încrețită, până când aproape că părea că, în vreme ce el însemna linii și drumuri pe hărțile încrețite, un creion nevăzut trasa și el linii și drumuri pe harta adânc brăzdată a frunții sale.
Dar nu numai în acea noapte Ahab cugeta astfel asupra hărților sale, în singurătatea cabinei. Aproape în fiecare noapte le scotea; aproape în fiecare noapte unele însemnări cu creionul erau șterse și înlocuite cu altele. Căci, cu hărțile tuturor celor patru oceane înaintea lui, Ahab străbătea un labirint de curenți și vârtejuri, ca să ducă și mai sigur la îndeplinire acel gând monomaniac al sufletului său.
Oricui nu cunoaște pe deplin obiceiurile leviatanilor i s-ar putea părea o sarcină absurdă, fără nădejde, să cauți astfel o singură făptură în oceanele fără hotar ale acestei planete. Dar lui Ahab nu-i părea așa: el cunoștea direcția tuturor mareelor și curenților și, calculând astfel cum era purtată în derivă hrana cașalotului, amintindu-și totodată anotimpurile regulate, bine stabilite, pentru vânarea lui la anumite latitudini, putea ajunge la presupuneri întemeiate, aproape de certitudini, asupra zilei celei mai potrivite când să se afle pe cutare ori cutare loc de vânătoare, în căutarea prăzii sale.
Într-adevăr, întoarcerea periodică a cașalotului în anumite ape e atât de sigură, încât mulți vânători cred că, de-ar putea fi urmărit și studiat îndeaproape în întreaga lume, de s-ar confrunta cu grijă jurnalele câte unei călătorii a fiecărei corăbii din întreaga flotă balenieră, s-ar descoperi că migrațiile cașalotului se potrivesc, ca regularitate neschimbată, cu ale bancurilor de heringi ori cu zborurile rândunelelor. Pornind de la această idee, s-a încercat alcătuirea unor hărți amănunțite ale migrațiilor cașalotului.[6]
Pe lângă aceasta, când trec de la un loc de hrănire la altul, cașaloții, călăuziți de un instinct fără greș — să spunem, mai degrabă, de o știință tainică venită de la Dumnezeu —, înoată de cele mai multe ori în „vene”, cum li se spune, urmându-și drumul de-a lungul unei anumite linii oceanice cu o exactitate atât de neabătută, încât nicio corabie nu și-a ținut vreodată cursul, după vreo hartă, nici cu a zecea parte din această minunată precizie. Deși, în asemenea împrejurări, direcția luată de fiecare balenă e dreaptă ca paralela unui topograf și, deși linia înaintării e mărginită strict la propria urmă dreaptă, de neocolit, totuși acea „venă” arbitrară prin care se spune că înoată peștele cuprinde de obicei câteva mile în lățime (mai mult ori mai puțin, fiindcă se presupune că vena se lărgește ori se îngustează); dar nu întrece niciodată câmpul privirii de la vârfurile catargelor unei baleniere care lunecă prevăzător de-a lungul acestei zone magice. Pe scurt, în anumite anotimpuri, înăuntrul acelei lățimi și de-a lungul acelui drum, balenele migratoare pot fi căutate cu mare încredere.
Și astfel Ahab putea nădăjdui să-și întâlnească prada nu numai la vremuri bine statornicite, pe anumite locuri de hrănire bine cunoscute; ci, străbătând cele mai largi întinderi de apă dintre acele locuri, putea, prin priceperea sa, să-și potrivească atât de bine locul și vremea trecerii, încât nici atunci să nu-i lipsească pe de-a-ntregul șansa unei întâlniri.
Era o împrejurare care, la prima vedere, părea să-i încurce planul delirant, dar încă metodic. Poate că, în fapt, nu era așa. Deși cașaloții de cârd au anotimpurile lor regulate pentru anumite locuri de vânătoare, în general nu poți trage încheierea că turmele care bântuie, să zicem, cutare latitudine ori longitudine în anul acesta vor fi întocmai aceleași cu cele găsite acolo în anotimpul dinainte; deși există cazuri aparte și neîndoielnice în care contrariul s-a dovedit adevărat. În general, aceeași observație, doar în limite mai restrânse, se aplică singuraticilor și pustnicilor dintre cașaloții maturi, bătrâni. Așa încât, deși Moby Dick fusese văzut într-un an dinainte, de pildă, pe ceea ce se numește locul de vânătoare Seychelles din Oceanul Indian ori în Golful Vulcan de pe coasta japoneză, de aici nu urma că, de-ar fi trecut „Pequod” prin oricare dintre acele locuri într-un anotimp corespunzător de mai târziu, l-ar fi întâlnit negreșit. Tot astfel și cu alte locuri de hrănire unde se arătase uneori. Dar toate acestea păreau doar popasurile lui întâmplătoare și hanurile lui oceanice, vorba vine, nu locuri de ședere îndelungată. Și, acolo unde s-a vorbit până acum despre șansele lui Ahab de a-și împlini țelul, s-a făcut aluzie numai la șansele suplimentare, de pe drum, dinaintea clipei când avea să ajungă într-un anumit loc ori la un anumit soroc, când toate posibilitățile aveau să devină probabilități și, după cum își închipuia nechibzuit Ahab, orice posibilitate avea să fie aproape o certitudine. Acel soroc și acel loc anumit se uneau într-o singură expresie tehnică: Sezonul de pe Linie. Căci acolo și atunci, vreme de câțiva ani la rând, Moby Dick fusese zărit periodic, zăbovind o vreme în acele ape, așa cum soarele, în ocolul său anual, zăbovește un răstimp prevăzut în câte un semn al Zodiacului. Tot acolo avuseseră loc cele mai multe dintre întâlnirile ucigătoare cu Balena Albă; acolo valurile purtau povestea faptelor sale; tot acolo era locul tragic unde bătrânul monomaniac găsise cumplitul temei al răzbunării lui. Dar, cu prevederea cuprinzătoare și veghea fără răgaz cu care Ahab își arunca sufletul frământat în această vânătoare neabătută, nu-și îngăduia să-și sprijine toate speranțele pe singurul fapt hotărâtor pomenit mai sus, oricât le-ar fi măgulit el; și nici, în neadormirea jurământului său, nu-și putea potoli inima neliniștită într-atât încât să amâne orice căutare până la acel soroc.
Or, „Pequod” plecase din Nantucket chiar la începutul Sezonului de pe Linie. Niciun efort cu putință nu i-ar fi îngăduit comandantului să facă atunci marea călătorie spre sud, să dubleze Capul Horn, apoi să străbată șaizeci de grade de latitudine și să ajungă la timp în Pacificul ecuatorial ca să vâneze acolo. Prin urmare, trebuia să aștepte sezonul următor. Totuși, ceasul prea timpuriu al plecării navei „Pequod” fusese poate ales pe ascuns de Ahab tocmai în vederea acestei stări de lucruri. Căci înaintea lui se întindea un răgaz de trei sute șaizeci și cinci de zile și nopți; un răgaz pe care, în loc să-l îndure nerăbdător pe uscat, avea să-l petreacă într-o vânătoare prin felurite ape; dacă, din întâmplare, Balena Albă, petrecându-și vacanța în mări îndepărtate de locurile sale periodice de hrănire, și-ar fi ivit fruntea încrețită în largul Golfului Persan, în Golful Bengal, în Mările Chinei ori în orice alte ape bântuite de neamul ei. Astfel că musonul, vântul pampas, vânturile de nord-vest, harmattanul, alizeele — orice vânt în afară de levant și simun — l-ar fi putut sufla pe Moby Dick în ocolul lumii, cotit și în zigzag, al urmei lăsate de „Pequod” în navigația sa împrejurul pământului.
Dar, îngăduind toate acestea, privită totuși cu judecată și răceală, nu pare o idee nebunească aceea că, în oceanul larg și fără margini, o singură balenă, chiar întâlnită, ar putea fi recunoscută de vânătorul ei ca individ, întocmai ca un muftiu cu barbă albă pe ulițele înțesate ale Constantinopolului? Da. Căci fruntea aparte, albă ca neaua, a lui Moby Dick și cocoașa lui albă ca neaua nu puteau să nu fie de neconfundat. „Și oare n-am însemnat balena?”, murmura Ahab pentru sine când, după ce stăruia asupra hărților până mult după miezul nopții, se lăsa iar pe spate, pradă reveriilor. „Am însemnat-o, și o să-mi scape? Înotătoarele ei late sunt găurite și crestate ca urechea unei oi rătăcite!” Și aici mintea lui smintită pornea într-o goană fără suflare, până când îl cuprindeau oboseala și slăbiciunea cugetării; iar în aerul liber al punții căuta să-și recapete puterile. Ah, Dumnezeule! Ce transe de chinuri îndură omul mistuit de o singură dorință de răzbunare neîmplinită! Doarme cu mâinile încleștate și se trezește cu propriile unghii însângerate în palme.
Deseori, când visele nopții, istovitoare și de o viociune de nesuportat, îl smulgeau din hamac, reluându-i gândurile încordate din timpul zilei, ducându-le mai departe în ciocniri de deliruri și învârtindu-le iar și iar în creierul său aprins, până când însăși zvâcnirea miezului vieții lui se făcea chin de neîndurat; și când, cum se întâmpla uneori, aceste dureri de zămislire ale spiritului îi zguduiau ființa din temelie și părea că în el se deschide o prăpastie din care țâșneau flăcări despicate și fulgere, iar diavoli blestemați îi făceau semn să sară jos, printre ei; când acest iad din el se căsca dedesubt, un țipăt sălbatic se auzea prin toată corabia, iar Ahab, cu ochii arzători, năvălea afară din cabina sa, ca și cum ar fi scăpat de pe un pat în flăcări. Și totuși, poate că acestea, în loc să fie simptomele de neînăbușit ale unei slăbiciuni ascunse ori ale spaimei de propria hotărâre, erau doar cele mai vădite semne ale puterii ei. Căci, în asemenea clipe, smintitul Ahab, vânătorul uneltitor, neînduplecat de statornic al Balenei Albe — acel Ahab care se dusese la hamacul lui —, nu era cel care-l făcea să năvălească iar afară, îngrozit. Acela era principiul veșnic, viu, ori sufletul din el; iar în somn, fiind pentru o vreme despărțit de mintea care-i dădea caracterul și care în alte clipe îl folosea drept vehicul ori agent exterior, căuta de la sine să scape de vecinătatea pârjolitoare a lucrului smintit din care, pentru o vreme, nu mai făcea parte. Dar, cum mintea nu există decât aliată cu sufletul, trebuie să se fi întâmplat astfel: Ahab își lăsase toate gândurile și închipuirile în seama singurului său țel suprem, iar acel țel, prin însăși neînduplecarea voinței sale, se impusese împotriva zeilor și diavolilor ca un soi de ființă independentă, care se întemeia pe sine. Ba putea să trăiască și să ardă sumbru, în vreme ce vitalitatea obișnuită de care era legat fugea înspăimântată de nașterea nechemată, fără tată. De aceea, spiritul chinuit care privea arzător prin ochii trupului, când ceea ce părea Ahab se repezea din odaia sa, nu era pentru o vreme decât un lucru părăsit, o ființă somnambulică fără formă, o rază de lumină vie, negreșit, dar fără un obiect pe care să-l coloreze, și prin urmare o goliciune în sine. Dumnezeu să te ajute, bătrâne! Gândurile tale au creat o făptură în tine; iar celui pe care cugetarea încordată îl face astfel un Prometeu, un vultur îi roade veșnic inima; acel vultur e însăși făptura pe care o creează.
Note
[6] De când au fost scrise cele de mai sus, afirmația a fost din fericire confirmată de o circulară oficială emisă de locotenentul Maury, de la Observatorul Național din Washington, la 16 aprilie 1851. Din acea circulară reiese că tocmai o asemenea hartă e pe cale de a fi încheiată; iar părți din ea sunt înfățișate în circulară. „Această hartă împarte oceanul în sectoare de cinci grade de latitudine pe cinci grade de longitudine; pe verticală, fiecare sector are douăsprezece coloane pentru cele douăsprezece luni; iar pe orizontală, fiecare sector are trei rânduri: unul pentru a arăta numărul de zile petrecute în fiecare lună în fiecare sector, și celelalte două pentru a arăta numărul de zile în care au fost văzute balene, cașaloți ori balene propriu-zise.”