„Pequod” întâlnește „Burlacul”
Și destul de vesele erau priveliștile și sunetele ce veneau spre noi cu vântul din pupă, la câteva săptămâni după ce fusese sudat harponul lui Ahab.
Era o corabie din Nantucket, „Burlacul”, care tocmai își fixase cu pene ultimul butoi de ulei și prinsese în bolțuri capacele gurilor de magazie ce stăteau să plesnească; iar acum, în vesel strai de sărbătoare, naviga bucuroasă, deși cam plină de slavă deșartă, printre corăbiile răsfirate departe una de alta pe apele de vânătoare, înainte de a-și îndrepta prora spre casă.
Cei trei oameni de veghe la vârfurile catargelor purtau la pălării fâșii lungi de pânză îngustă, roșie, de pavilion; de la pupă atârna o barcă de vânătoare, cu fundul în jos; iar de bompres se vedea atârnând, captivă, lunga falcă de jos a ultimei balene pe care o uciseseră. Pavilioane de semnalizare, pavilioane naționale și pavilioane de bompres, de toate culorile, fluturau în toate părțile greementului. De-a curmezișul, în fiecare dintre cele trei gabii îngrădite ca niște coșuri, erau legate câte două butoaie de spermanțet; mai sus, pe crucetele catargelor de gabier, se vedeau butoiașe zvelte cu același lichid prețios; iar de discul din vârful arborelui mare era bătută în cuie o lampă de alamă.
După cum se află mai târziu, „Burlacul” avusese o izbândă cum nu te-ai fi așteptat; cu atât mai minunată, cu cât numeroase alte corăbii, străbătând aceleași mări, petrecuseră luni întregi fără să prindă măcar un pește. Nu numai că dăduseră altora butoaie de carne de vită și de pâine, ca să facă loc spermanțetului mult mai prețios, dar mai luaseră și alte butoaie, prin schimb, de la corăbiile întâlnite; iar acestea fuseseră stivuite de-a lungul punții și în cabinele căpitanului și ale ofițerilor. Până și masa din cabină fusese spartă în surcele; iar cei ce mâncau în cabină luau masa pe fundul lat al unui poloboc de ulei, legat de podea și așezat în mijloc. În teugă, marinarii își călăfătuiseră și își smoliseră cu adevărat cuferele, apoi le umpluseră; se adăuga în glumă că bucătarul pusese un capac pe cel mai mare cazan al său și-l umpluse; că intendentul astupase ibricul de cafea de rezervă și-l umpluse; că harponierii închiseseră manșoanele harpoanelor și le umpluseră; că, într-adevăr, totul era plin de spermanțet, în afară de buzunarele pantalonilor căpitanului, pe care acesta le păstrase ca să-și vâre mâinile în ele și să-și arate, încântat de sine, deplina mulțumire.
Pe când această veselă corabie a norocului se îndrepta spre posomorâtul „Pequod”, din teuga ei venea zgomotul barbar al unor tobe uriașe; și, apropiindu-se încă, se vedea o mulțime de oameni stând în jurul marilor cazane de topit, care, acoperite cu punga ori pielea stomacului Peștelui Negru, ca de pergament, scoteau un muget puternic la fiecare lovitură a pumnilor strânși ai echipajului. Pe puntea de la pupă, secunzii și harponierii dansau cu fetele măslinii care fugiseră cu ei din Insulele Polineziei; iar într-o barcă împodobită, suspendată și legată zdravăn sus, între trinchet și arborele mare, trei negri din Long Island, cu arcușuri sclipitoare de fildeș de balenă, conduceau giga plină de veselie. Între timp, alți oameni ai echipajului se îndeletniceau zgomotos cu zidăria topitoriei, din care fuseseră scoase cazanele uriașe. Aproape ai fi crezut că dărâmau blestemata Bastilie, atât de sălbatice erau strigătele lor, în vreme ce cărămida și mortarul, de-acum fără folos, erau azvârlite în mare.
Stăpân și domn peste întreaga priveliște, căpitanul stătea drept pe puntea înălțată de la pupa corăbiei, astfel încât toată drama bucuriei se desfășura în fața lui și părea pusă la cale numai pentru desfătarea lui.
Și Ahab stătea pe puntea sa de la pupă, zbârlit și întunecat, cu o posomorâre îndărătnică; iar când cele două corăbii își încrucișară siajele — una numai jubilație pentru cele trecute, cealaltă numai presimțiri pentru cele viitoare — cei doi căpitani întrupau ei înșiși întregul contrast izbitor al priveliștii.
— Vino la bord, vino la bord! strigă veselul comandant de pe „Burlacul”, ridicând în aer un pahar și o sticlă.
— Ai văzut Balena Albă? răspunse Ahab printre dinții încleștați.
— Nu; doar am auzit de ea; dar nu cred deloc în ea, spuse celălalt cu voie bună. Vino la bord!
— Ești al dracului de vesel. Mergi înainte. Ai pierdut oameni?
— Nu destui ca să merite vorba — doi insulari, atâta tot; dar vino la bord, bătrâne voinic, hai. Îți iau eu îndată negreala de pe frunte. Hai, vrei? Vesel e jocul; o corabie plină și drumul spre casă.
— Ce uimitor de familiar e un prost! murmură Ahab; apoi, cu glas tare: Ești o corabie plină și mergi spre casă, spui; ei bine, atunci socotește-mă o corabie goală, plecând în larg. Așa că mergi pe drumul tău și eu pe al meu. Voi, din proră! Întindeți toate velele și țineți-o în vânt!
Și astfel, în vreme ce una dintre corăbii mergea veselă cu briza din pupă, cealaltă se lupta îndărătnic împotriva ei; așa se despărțiră cele două vase; echipajul de pe „Pequod” urmărea cu priviri grave și stăruitoare corabia „Burlacul”, care se îndepărta; dar oamenii de pe „Burlacul” nu luau deloc seama la privirile lor, prinși cum erau în vesela petrecere. Iar Ahab, aplecat peste parapetul pupei și urmărind vasul ce mergea spre casă, scoase din buzunar o mică sticluță cu nisip; apoi, privind când la corabie, când la sticluță, părea să apropie astfel două lucruri depărtate, căci sticluța era plină cu probe de pe fundul apelor de lângă Nantucket.