Prima coborâre
Nălucile — căci astfel păreau atunci — se mișcau iute de partea cealaltă a punții și, cu o repeziciune fără zgomot, desfăceau palancurile și legăturile bărcii care se legăna acolo. Barca aceasta fusese socotită întotdeauna una dintre cele de rezervă, deși, în limbaj marinăresc, i se spunea a căpitanului, fiindcă atârna la tribordul pupei. Omul care stătea acum lângă prora ei era înalt și oacheș, cu un dinte alb ieșindu-i sinistru dintre buzele ca de oțel. O jachetă chinezească mototolită, din bumbac negru, îl înveșmânta funebru, cu niște pantaloni largi și negri, din aceeași țesătură întunecată. Dar această negreală era încununată straniu de un turban alb, strălucitor, împletit din părul viu, împletit și încolăcit de jur împrejurul capului. Mai puțin oacheși la înfățișare, tovarășii acestui om aveau acel galben viu, de tigru, al pielii, propriu unora dintre băștinașii insulelor Manila — un neam vestit pentru o anume subtilitate diabolică și socotit de unii marinari albi, oameni cinstiți, drept spioni plătiți și agenți tainici de încredere, pe ape, ai diavolului, stăpânul lor, care, după părerea acelorași marinari, își ține biroul de socoteli în altă parte.
Pe când echipajul uimit privea încă la acești străini, Ahab îi strigă bătrânului cu turban alb din fruntea lor: „Totul e gata acolo, Fedallah?”
— Gata, veni răspunsul pe jumătate șuierat.
— Coborâți bărcile, atunci; auziți? strigă el de-a curmezișul punții. Coborâți-le acolo, vă spun!
Atât de tunătoare îi era vocea, încât, în ciuda uimirii lor, oamenii săriră peste balustradă; rolele se învârtiră în scripeți; cele trei bărci căzură legănându-se în mare, iar marinarii, cu o îndrăzneală îndemânatică, dezinvoltă, necunoscută în orice altă îndeletnicire, săriră ca niște capre pe lângă bordul corăbiei care se rostogolea, în bărcile zvârlite de valuri dedesubt.
Abia ieșiseră vâslind de la adăpostul corăbiei, din partea de sub vânt, când o a patra chilă, venită din partea din vânt, ocoli pe sub pupă și îi lăsă vederii pe cei cinci străini vâslind pentru Ahab; acesta, drept în pupa bărcii, le strigă cu putere lui Starbuck, Stubb și Flask să se împrăștie larg, ca să acopere o mare întindere de apă. Dar, cu ochii tuturor pironiți iar asupra oacheșului Fedallah și a echipajului său, oamenii din celelalte bărci nu ascultară porunca.
— Căpitane Ahab? — zise Starbuck.
— Împrăștiați-vă! strigă Ahab. Trageți, toate patru bărcile! Tu, Flask, trage mai mult sub vânt!
— Da, da, domnule! strigă voios micul Stâlp central, rotindu-și marea vâslă de cârmă. Lăsați-vă pe spate! le spuse oamenilor săi. Acolo! Acolo! Acolo iar! Uite-o cum suflă drept înainte, băieți! Lăsați-vă pe spate!
— Nu te sinchisi de gălbejiții aceia, Archy.
— O, nu mă sinchisesc de ei, domnule, zise Archy; știam toate astea de mai înainte. Nu i-am auzit eu în cală? Și nu i-am spus de ei lui Cabaco, care-i aici? Ce zici, Cabaco? Sunt pasageri clandestini, domnule Flask.
— Trageți, trageți, dragile mele inimi viteze; trageți, copiii mei; trageți, micuților, suspină Stubb tărăgănat și liniștitor către oamenii săi, dintre care unii dădeau încă semne de neliniște. De ce nu vă rupeți șira spinării, flăcăii mei? La ce vă holbați? La băieții din barca de colo? Ei, aș! Sunt doar încă cinci oameni veniți să ne ajute — nu vă pese de unde —, cu cât mai mulți, cu atât mai vesel. Trageți, atunci, hai, trageți; nu vă pese de pucioasă — diavolii sunt băieți destul de buni. Așa, așa; acum mergeți; asta-i bătaia de vâslă de o mie de lire; asta-i bătaia care câștigă toată miza! Ura pentru cupa de aur cu untură de cașalot, eroii mei! De trei ori ura, oameni buni — sus toate inimile! Ușor, ușor; nu vă grăbiți — nu vă grăbiți. De ce nu vă frângeți vâslele, ticăloșilor? Mușcați ceva, câinilor! Așa, așa, așa, atunci; încet, încet! Asta-i — asta-i! Lung și tare. Trageți acolo, trageți! Lua-v-ar dracul, coate-goale ticăloase; dormiți cu toții. Nu mai sforăiți, adormiților, și trageți. Trageți, vreți? Trageți, nu puteți? Trageți, nu vreți? De ce, în numele porcușorilor și al turtelor cu ghimbir, nu trageți? Trageți și rupeți ceva! Trageți până vă ies ochii din cap! Uite! — și-și smulse cuțitul ascuțit de la brâu. Scoateți-vă cuțitele, toți câți sunteți fii de mamă, și trageți cu lama între dinți. Asta-i — asta-i. Acum faceți ceva; așa mai merge, zăbalele mele de oțel. Porniți-o — porniți-o, lingurițele mele de argint! Porniți-o, cavile de matisat!
Cuvântarea de început a lui Stubb către echipajul său este redată aici pe larg fiindcă el avea un fel destul de aparte de a le vorbi în general și mai cu seamă de a le întipări religia vâslitului. Dar din această mostră a predicilor lui nu trebuie să vă închipuiți că se înfuria vreodată de-a binelea împotriva credincioșilor săi. Nicidecum; și tocmai în asta îi stătea ciudățenia de căpetenie. Le spunea oamenilor cele mai înfricoșătoare lucruri, pe un ton atât de straniu amestecat din veselie și furie, iar furia părea atât de bine chibzuită doar ca mirodenie a veseliei, încât niciun vâslaș nu putea auzi asemenea chemări bizare fără să tragă ca pentru viața lui și, totuși, să tragă numai de dragul glumei. Pe deasupra, el însuși părea tot timpul atât de tihnit și de leneș, își mânuia vâsla de cârmă cu atâta leneveală și căsca uneori cu gura atât de larg deschisă, încât simpla vedere a unui asemenea comandant căscând lucra ca un farmec asupra echipajului, prin însăși puterea contrastului. Și apoi, Stubb era unul dintre acei glumeți ciudați a căror veselie e uneori atât de straniu ambiguă, încât îi pune în gardă pe toți subalternii când e vorba să-i asculte.
Ascultând de un semn al lui Ahab, Starbuck vâslea acum pieziș prin fața prorei lui Stubb; iar când, preț de vreun minut, cele două bărci se aflară destul de aproape una de cealaltă, Stubb îi strigă secundului.
— Domnule Starbuck! Barca de la babord, ohoi! O vorbă cu dumneavoastră, domnule, dacă binevoiți!
— Hei! răspunse Starbuck, fără să se întoarcă nici măcar un țol când vorbi; își îndemna mai departe oamenii cu înfocare, dar în șoaptă, cu fața împietrită ca o cremene și întoarsă în partea opusă lui Stubb.
— Ce credeți despre gălbejiții aceia, domnule?
— Aduși cumva pe furiș la bord, înainte să plece corabia. (Tare, tare, băieți!) le șopti oamenilor săi, apoi vorbi iar cu glas ridicat: O treabă tristă, domnule Stubb! (Înspumați-o, înspumați-o, flăcăii mei!) Dar nu vă pese, domnule Stubb, tot răul spre bine. Să tragă tot echipajul dumneavoastră cu putere, orice-ar veni. (Avânt, oameni buni, avânt!) Sunt butoaie mari de untură de cașalot înainte, domnule Stubb, și pentru asta ați venit. (Trageți, flăcăii mei!) Untura de cașalot, untura de cașalot e miza! Asta, cel puțin, e datoria; datoria și câștigul mână în mână!
— Da, da, așa mi-am zis, vorbi Stubb singur când bărcile se depărtară una de cealaltă; de cum am dat cu ochii de ei, așa mi-am zis. Da, și de-asta intra el atât de des în cala de la pupă, cum bănuia Dough-Boy de multă vreme. Erau ascunși acolo. Balena Albă e la rădăcina treburii. Ei bine, ei bine, așa să fie! N-ai ce-i face! Foarte bine! Trageți, oameni buni! Nu-i Balena Albă astăzi! Trageți!
Acum, ivirea acestor străini de pe alte meleaguri într-o clipă atât de hotărâtoare cum era coborârea bărcilor de pe punte trezise, nu fără temei, un soi de uimire superstițioasă în unii dintre oamenii corăbiei; dar presupusa descoperire a lui Archy ajunsese cu câtva timp înainte la urechile lor și, deși nu fusese crezută atunci, îi pregătise totuși într-o mică măsură pentru întâmplare. Le mai tocise tăișul uimirii; și astfel, prin toate acestea laolaltă cu felul sigur în care Stubb le lămurise apariția, ei fură scăpați deocamdată de bănuielile superstițioase; deși întâmplarea lăsa încă loc din belșug pentru tot soiul de presupuneri năstrușnice despre rolul precis jucat de întunecatul Ahab în toată treaba, de la bun început. Cât despre mine, îmi amintii în tăcere umbrele misterioase pe care le văzusem furișându-se la bordul corăbiei „Pequod” în zorii tulburi de la Nantucket, precum și aluziile enigmatice ale acelui de neînțeles Elijah.
Între timp, Ahab, destul de departe ca ofițerii să nu-l audă, ajuns cel mai departe în partea din vânt, înainta încă în fruntea celorlalte bărci; împrejurare care arăta ce echipaj puternic vâslea pentru el. Făpturile lui galbene ca tigrii păreau numai oțel și os de balenă; se înălțau și coborau ca cinci ciocane mecanice, în lovituri regulate și puternice, care avântau la răstimpuri barca pe apă ca pe un cazan azvârlit de-a lungul apei, prin explozie, dintr-un vapor de pe Mississippi. Cât despre Fedallah, care se vedea trăgând la vâsla harponierului, el își lepădase jacheta neagră și-și arăta pieptul gol, cu toată partea trupului de deasupra copastiei limpede decupată pe adânciturile schimbătoare ale orizontului de ape; pe când la celălalt capăt al bărcii, Ahab, cu un braț aruncat pe jumătate înapoi în văzduh, ca al unui spadasin, de parcă ar fi cumpănit orice pornire de a se poticni, mânuia neclintit vâsla de cârmă, ca în cele o mie de coborâri cu barca de dinainte de a-l fi sfâșiat Balena Albă. Deodată, brațul întins făcu o mișcare aparte și apoi rămase fix, în timp ce cele cinci vâsle ale bărcii se ridicară deodată oblic în sus. Barca și echipajul stăteau nemișcate pe mare. În aceeași clipă, cele trei bărci împrăștiate în urmă se opriră din înaintare. Balenele se lăsaseră fără rânduială, cu tot trupul, în adâncul albastru, nedând astfel niciun semn al mișcării care să poată fi deosebit de departe, deși Ahab, mai aproape, o văzuse.
— Fiecare să vegheze de-a lungul vâslelor sale! strigă Starbuck. Tu, Queequeg, ridică-te!
Sărind sprinten pe cutia triunghiulară înălțată la proră, sălbaticul stătu drept acolo și privi cu ochi mistuiți de nerăbdare spre locul unde vânatul se zărise ultima oară. Tot așa, chiar la capătul dinspre pupă al bărcii, unde se afla și o platformă triunghiulară la nivelul copastiei, Starbuck însuși se cumpănea cu sânge rece și îndemânare în smuciturile bărcuței lui cât o așchie și scruta în tăcere marele ochi albastru al mării.
Nu prea departe, și barca lui Flask stătea nemișcată, parcă ținându-și răsuflarea; comandantul ei se cocoțase fără grijă în vârful unui stâlp zdravăn, înfipt în chilă și înălțat cu vreo două picioare deasupra platformei de la pupă. Pe acesta se iau volte cu parâma balenei. Vârful lui nu e mai încăpător decât palma unui om; și, stând pe o asemenea bază, Flask părea cocoțat în vârful catargului unei corăbii scufundate până la capacele catargelor. Dar micul Stâlp central era mic și scund și, în același timp, micul Stâlp central era plin de o ambiție mare și înaltă, așa că acest post de observație de pe stâlp nu-l mulțumea nicidecum pe Stâlpul central.
— Nu văd la trei valuri de-aici; ridicați-mi o vâslă acolo și lăsați-mă să mă urc pe ea.
La aceste vorbe, Daggoo, cu câte o mână pe fiecare copastie ca să-și țină echilibrul, se strecură iute spre pupă, apoi, îndreptându-se, își oferi umerii înalți drept piedestal.
— La fel de bun ca orice vârf de catarg, domnule. Vă urcați?
— Mă urc, și-ți mulțumesc foarte mult, voinicule; numai că te-aș vrea cu cincizeci de picioare mai înalt.
Atunci, proptindu-și zdravăn picioarele în două scânduri opuse ale bărcii, uriașul negru se aplecă puțin și-i întinse palma deschisă piciorului lui Flask; apoi, punând mâna lui Flask pe capul său cu penaj de dric și spunându-i să sară când avea să-l salte el însuși, dintr-o singură zvâcnire îndemânatică îl așeză pe omuleț sus, bine înfipt pe umerii lui. Și iată-l pe Flask în picioare acolo, în vreme ce Daggoo, cu un braț ridicat, îi făcea o chingă la piept, de care să se sprijine și să-și țină echilibrul.
În orice vreme e o priveliște stranie pentru un novice să vadă cu ce minunată îndemânare, trecută în deprindere inconștientă, își păstrează balenierul ținuta dreaptă în barcă, chiar și când e zvârlit în toate părțile de cele mai dezănțuite și mai potrivnice valuri, care se încrucișează. Și mai straniu e să-l vezi cocoțat amețitor pe stâlpul însuși în asemenea împrejurări. Dar priveliștea micului Flask urcat pe uriașul Daggoo era și mai ciudată; căci, ținându-se cu o măreție barbară, rece, nepăsătoare, dezinvoltă, pe care nici nu și-o știa, nobilul negru își legăna trupul frumos în armonie cu fiecare legănare a mării. Pe spatele lui lat, Flask, cu părul de culoarea inului, părea un fulg de nea. Purtătorul părea mai nobil decât călărețul. Ce-i drept, micul Flask cel vioi, tumultuos și fălos bătea când și când din picior de nerăbdare; dar nu adăuga prin asta nicio tresăltare pieptului semeț al negrului. Tot așa am văzut Pasiunea și Vanitatea bătând cu picioarele pământul viu și mărinimos, fără ca pământul să-și schimbe pentru asta mareele și anotimpurile.
Între timp, Stubb, al treilea secund, nu vădea asemenea îngrijorări care să-l facă să scruteze depărtarea. Balenele puteau să fi făcut una dintre scufundările lor obișnuite, nu o scurtă afundare doar de spaimă; și, dacă așa stăteau lucrurile, Stubb, după cum se pare că-i era obiceiul în asemenea împrejurări, se hotărâse să-și aline răstimpul de lâncezeală cu pipa. O scoase de la panglica pălăriei, unde o purta totdeauna pieziș, ca pe o pană. O încărcă și îndesă tutunul cu vârful degetului mare; dar abia își aprinsese chibritul pe șmirghelul aspru al mâinii, când Tashtego, harponierul său, ai cărui ochi stătuseră ațintiți în partea din vânt ca două stele fixe, se prăbuși deodată, iute ca lumina, din poziția dreaptă pe scaun, strigând într-o frenezie grăbită: „Jos, jos cu toții și trageți! Uite-le!”
Un om de pe uscat n-ar fi văzut în clipa aceea nicio balenă, nici măcar vreun semn de hering; doar un petic de apă alb-verzuie, tulburată, și mici răbufniri subțiri de abur împrăștiate deasupra lui și risipindu-se cu vântul în partea de sub vânt, ca spuma amestecată, suflată de pe talazurile albe care se rostogolesc. Aerul dimprejur începu deodată să vibreze și să furnice parcă, asemenea aerului de deasupra unor plăci de fier foarte încinse. Sub această unduire și încrețire a văzduhului, și în parte sub un strat subțire de apă, înotau balenele. Văzute înaintea tuturor celorlalte semne, răbufnirile de abur pe care le suflau păreau curierii lor înaintași și iscoadele lor zburătoare, desprinse înainte.
Toate patru bărcile urmăreau acum cu înverșunare acel singur petic de apă și aer tulburat. Dar acesta se avânta să le lase mult în urmă; zbura înainte și tot înainte, ca o masă de bulbuci amestecați, purtată la vale de un șuvoi repede de munte.
— Trageți, trageți, băieții mei buni, le spuse Starbuck oamenilor săi în șoapta cea mai joasă cu putință, dar și cea mai încordată, mai concentrată; iar ochii lui, cu privirea ascuțită și fixă ațintită drept înaintea prorei, păreau aproape două ace vizibile în două busole de habitaclu fără greș. Totuși, nu le spunea multe oamenilor săi, iar oamenii săi nu-i spuneau nimic. Numai tăcerea bărcii era străpunsă când și când, în chip izbitor, de una dintre șoaptele lui aparte, când aspră de poruncă, când blândă de rugăminte.
Cât de altfel era gălăgiosul Stâlp central! „Strigați și spuneți ceva, dragii mei. Răcniți și trageți, trăsnetele mele! Trageți-mă la țărm, trageți-mă la țărm pe spinările lor negre, băieți; numai asta să faceți pentru mine, și vă trec pe numele vostru plantația mea din Martha’s Vineyard, băieți; cu nevastă și copii cu tot, băieți. Puneți-mă pe ele — puneți-mă pe ele! O, Doamne, Doamne! O să înnebunesc de-a binelea, cu ochii holbați: Uitați! Uitați apa aceea albă!” Și strigând astfel, își smulse pălăria de pe cap și tropăi pe ea; apoi o ridică și o azvârli departe pe mare; iar la urmă începu să se cabreze și să se arunce în pupa bărcii ca un mânz înnebunit din prerie.
— Ia uitați-vă la omul acela, tărăgănă filosofic Stubb, care venea în urmă, la mică depărtare, cu pipa scurtă, neaprinsă, ținută mașinal între dinți. L-au apucat năbădăile, pe Flask ăsta. Năbădăi? Da, băgați-l în năbădăi — chiar ăsta-i cuvântul —, băgați-i în năbădăi. Vesel, vesel, inimi viteze. Budincă la cină, știți; vesel e cuvântul. Trageți, prunci — trageți, sugari — trageți, cu toții. Dar de ce naiba vă grăbiți? Încet, încet și statornic, oamenii mei. Doar trageți și tot trageți; nimic mai mult. Frângeți-vă toate șirele spinării și mușcați-vă cuțitele în două — asta-i tot. Luați-o ușor — de ce nu o luați ușor, vă spun, și plesniți-vă toate ficaturile și plămânii!
Dar ce anume îi spunea nepătrunsul Ahab echipajului său galben ca tigrii — acele vorbe e mai bine să le lăsăm aici deoparte; căci voi trăiți sub lumina binecuvântată a țării evanghelice. Numai rechinii necredincioși din mările cutezătoare pot da ascultare unor asemenea vorbe, când, cu frunte de tornadă, cu ochi roșii de omor și cu buzele lipite de spumă, Ahab se năpustea după prada lui.
Între timp, toate bărcile goneau înainte. Pomenirile repetate și precise ale lui Flask despre „balena aceea”, cum numea monstrul închipuit despre care susținea că-i tot ațâță prora bărcii cu coada, erau uneori atât de vii și de adevărate, încât îi făceau pe unul sau doi dintre oamenii săi să arunce o privire speriată peste umăr. Dar asta era împotriva oricărei reguli; căci vâslașii trebuie să-și scoată ochii și să-și înfigă o frigare prin gât; datina hotărând că, în aceste clipe hotărâtoare, nu trebuie să aibă alte organe decât urechile, nici alte mădulare decât brațele.
Era o priveliște plină de vie uimire și cutremurare! Marile talazuri ale mării atotputernice; vuietul lor adânc, gol, învolburat, pe când se rostogoleau de-a lungul celor opt copastii, ca niște bile uriașe de popice pe o pajiște de joc fără hotar; scurta agonie suspendată a bărcii când se cumpănea o clipă pe muchia ca de cuțit a valurilor mai ascuțite, ce păreau aproape s-o amenințe că o taie în două; afundarea bruscă și adâncă în vâlcelele și văile apei; pintenii și împunsăturile înfocate ca să atingă vârful dealului din față; alunecarea năvalnică, asemenea unei sănii, pe celălalt povârniș — toate acestea, cu strigătele comandanților de bărci și ale harponierilor, cu gâfâielile tremurătoare ale vâslașilor, cu minunata priveliște a corăbiei de fildeș „Pequod”, care venea spre bărcile ei cu velele întinse, ca o găină sălbatică după puii ei care țipă — toate acestea îți dădeau fiori. Nici recrutul crud, pornit de la sânul nevestei în fierbințeala înfrigurată a primei lui bătălii, nici năluca mortului întâlnind întâia fantomă necunoscută pe lumea cealaltă — niciunul dintre ei nu poate simți emoții mai stranii și mai puternice decât omul care se trezește pentru prima oară vâslind în cercul vrăjit, frământat de ape, al cașalotului vânat.
Apa albă, săltătoare, stârnită de urmărire se vedea acum tot mai bine, fiindcă umbrele brune ale norilor aruncate pe mare se întunecau tot mai mult. Jeturile de abur nu se mai contopeau, ci se înclinau pretutindeni la dreapta și la stânga; balenele păreau să-și despartă dârele. Bărcile se depărtară și mai mult una de cealaltă; Starbuck urmărea trei balene care goneau drept sub vânt. Vela noastră era acum ridicată și, cu vântul care se întețea încă, ne năpusteam înainte; barca trecea cu atâta nebunie prin apă, încât vâslele din partea de sub vânt abia puteau fi mișcate destul de repede ca să nu fie smulse din furcheți.
Curând alergam printr-un văl larg de ceață care învăluia totul; nu se zărea nici corabie, nici barcă.
— Trageți, oameni buni, șopti Starbuck, trăgând și mai spre pupă scota velei sale; mai e timp să omorâm un pește înainte să vină vijelia. Iar apă albă! Chiar aproape! Avânt!
Curând după aceea, două strigăte, unul după altul, de o parte și de alta a noastră, ne arătară că celelalte bărci se legaseră prin harpoane de balene; dar abia se auziră, când Starbuck zise, într-o șoaptă zvârlită ca un fulger: „Ridică-te!” Iar Queequeg sări în picioare, cu harponul în mână.
Deși niciunul dintre vâslași nu era atunci cu fața spre primejdia de viață și de moarte atât de apropiată dinaintea lor, totuși, cu ochii la chipul încordat al secundului din pupa bărcii, ei știau că sosise clipa hotărâtoare; auzeau și un uriaș zgomot de tăvălire, ca de cincizeci de elefanți foindu-se în așternutul lor. Între timp, barca vuia mai departe prin ceață, valurile încolăcindu-se și șuierând în jurul nostru ca niște creste înălțate de șerpi înfuriați.
— Asta-i cocoașa lui. Acolo, acolo, lovește-l! șopti Starbuck.
Un scurt sunet năvalnic țâșni din barcă: era fierul azvârlit de Queequeg. Apoi, într-o singură învălmășeală sudată laolaltă, veni o împingere nevăzută dinspre pupă, pe când înainte barca părea să se izbească de un prag de stâncă; vela se prăbuși și explodă; o răbufnire de abur opăritor țâșni alături; ceva se rostogoli și se răsturnă ca un cutremur dedesubtul nostru. Întregul echipaj era pe jumătate sufocat, azvârlit de-a valma în caimacul alb pe care-l închega vijelia. Vijelia, balena și harponul se amestecaseră toate; iar balena, doar zgâriată de fier, scăpă.
Deși cu totul înecată de apă, barca era aproape nevătămată. Înotând în jurul ei, culeserăm vâslele plutitoare și, legându-le de-a curmezișul peste copastii, ne rostogolirăm înapoi la locurile noastre. Acolo ședeam în mare până la genunchi, apa acoperind fiecare coastă și scândură, încât, pentru ochii noștri ațintiți în jos, ambarcațiunea suspendată părea o barcă de corali crescută până la noi din fundul oceanului.
Vântul se înteți până la urlet; valurile își izbeau scuturile unele de altele; întreaga vijelie răcnea, se ramifica și pârâia în jurul nostru ca un foc alb pe prerie, în care ardeam fără să ne mistuim; nemuritori în aceste fălci ale morții! În zadar strigam către celelalte bărci; a striga după acele bărci în furtuna aceea era totuna cu a răcni în jos, pe hornul unui cuptor în flăcări, către cărbunii lui vii. Între timp, spuma dusă de vânt, norii goniți și ceața se întunecară sub umbrele nopții; nu se vedea niciun semn al corăbiei. Marea care se umfla zădărnicea orice încercare de a scoate apa din barcă. Vâslele nu mai foloseau la înaintare; slujeau acum drept mijloace de salvare. Așa că, tăind legătura butoiașului etanș cu chibrituri, Starbuck izbuti, după multe încercări zadarnice, să aprindă lampa din felinar; apoi îl înălță pe prăjina unui steag de semnalizare și i-l întinse lui Queequeg, ca purtător de stindard al acestei speranțe pierdute. Acolo ședea, înălțând acea lumânare neputincioasă în inima acelei atotputernice părăsiri. Acolo ședea, semn și simbol al omului fără credință, înălțând fără nădejde nădejdea în mijlocul deznădejdii.
Uzi, pătrunși de apă și tremurând de frig, pierzând orice nădejde în corabie ori în barcă, ne ridicarăm ochii când se iviră zorii. Ceața se întindea încă peste mare, felinarul gol zăcea strivit pe fundul bărcii. Deodată, Queequeg sări în picioare și-și duse mâna căuș la ureche. Auzirăm cu toții un scârțâit slab, ca de frânghii și vergi, înăbușit până atunci de furtună. Sunetul venea tot mai aproape; ceața deasă fu despicată nedeslușit de o formă uriașă, vagă. Înspăimântați, sărirăm cu toții în mare când corabia se ivi în sfârșit vederii, îndreptându-se drept spre noi, de la o depărtare nu cu mult mai mare decât lungimea ei.
Plutind pe valuri, văzurăm barca părăsită cum, pentru o clipă, se zbuciuma căscată sub prora corăbiei, ca o așchie la poalele unei cascade; apoi uriașa cocă se rostogoli peste ea și nu se mai văzu până ce ieși iar, zbătându-se în apă, în urma pupei. Înotarăm din nou către ea, valurile ne izbiră de ea și furăm în cele din urmă ridicați și aduși teferi la bord. Înainte ca vijelia să ajungă aproape, celelalte bărci tăiaseră legăturile cu balenele lor și se întorseseră la timp la corabie. Corabia ne socotise pierduți, dar încă se învârtea prin preajmă, poate-poate avea să dea de vreun semn al pieirii noastre — o vâslă ori o prăjină de lance.