Stubb ucide o balenă
Dacă pentru Starbuck arătarea Calamarului era un lucru plin de prevestiri, pentru Queequeg ea era ceva cu totul diferit.
— Când tu vede ’lamar, spuse sălbaticul, ascuțindu-și harponul în prora bărcii sale ridicate, atunci tu repede vede caș’lot.
Ziua următoare fu nespus de liniștită și înăbușitoare și, neavând nimic deosebit care să-i țină ocupați, oamenii de pe „Pequod” abia puteau să se împotrivească vrajei somnului pe care o stârnea o mare atât de pustie. Căci această parte a Oceanului Indian, prin care călătoream atunci, nu e ceea ce vânătorii de balene numesc un ținut plin de viață; adică oferă mai puține prilejuri de a zări marsuini, delfini, pești-zburători și alți locuitori vioi ai apelor mai însuflețite decât cele din dreptul lui Rio de la Plata sau din ținutul de vânătoare de lângă coasta Perului.
Era rândul meu să stau la pândă în vârful trinchetului; și, cu umerii rezemați de sarturile slăbite ale arborelui zburătorului, mă legănam alene încolo și încoace, în ceea ce părea un văzduh fermecat. Nicio hotărâre nu i se putea împotrivi; pierzându-mi orice conștiință în starea aceea de visare, în cele din urmă sufletul îmi ieși din trup; deși trupul continuă să se legene, cum se leagănă un pendul multă vreme după ce puterea care l-a pus întâi în mișcare a fost retrasă.
Înainte ca uitarea să mă cuprindă cu totul, observasem că marinarii din vârfurile arborelui mare și artimonului erau deja somnoroși. Așa că, până la urmă, toți trei ne legănam fără viață printre vergi, și la fiecare legănare a noastră timonierul adormit ne răspundea de jos cu o înclinare a capului. Și valurile își înclinau crestele leneșe; și, peste întinsa transă a mării, răsăritul îi făcea semn din cap apusului, iar soarele, deasupra tuturor.
Deodată, niște bășici părură să se spargă sub ochii mei închiși; mâinile îmi înșfăcară sarturile ca niște menghine; o putere nevăzută, binevoitoare, mă ocroti; cu o tresărire revenii la viață. Și iată! aproape de noi, sub vânt, nici la patruzeci de stânjeni marini depărtare, un cașalot uriaș se rostogolea în apă ca o carenă răsturnată de fregată, cu spatele lat, lucios, de un negru etiopian, sclipind în razele soarelui ca o oglindă. Dar, unduindu-se leneș în adâncitura dintre valuri și scoțând din când în când, liniștit, jetul său aburos, balena semăna cu un burghez dolofan care-și fumează pipa într-o după-amiază caldă. Dar acea pipă, biată balenă, avea să-ți fie ultima. Ca lovite de bagheta vreunui vrăjitor, corabia somnoroasă și fiecare adormit de pe ea se treziră dintr-odată; și mai bine de douăzeci de glasuri din toate părțile vasului, odată cu cele trei strigări de sus, scoaseră strigătul obișnuit, pe când marele pește își arunca încet și regulat în aer apa sărată, scânteietoare.
— Pregătiți bărcile! În vânt! strigă Ahab. Și, ascultându-și propria poruncă, dădu brusc cârma sub vânt, înainte ca timonierul să apuce spițele roții.
Strigătele neașteptate ale echipajului trebuie că speriaseră balena; și, înainte ca bărcile să fie pe apă, ea se întoarse maiestuos și înotă departe, sub vânt; însă cu o liniște atât de statornică și încrețind atât de puțin apa, încât Ahab, gândindu-se că poate, la urma urmei, nu se speriase încă, porunci să nu se folosească nicio vâslă și nimeni să nu vorbească decât în șoaptă. Astfel, șezând ca indienii din Ontario pe copastiile bărcilor, înaintam repede, dar tăcut, cu pagaiele; lipsa vântului nu ne îngăduia să ridicăm tăcutele pânze. Curând, pe când alunecam astfel în urmărire, monstrul își zvârli coada drept în sus, la patruzeci de picioare în aer, apoi se scufundă și pieri din ochi ca un turn înghițit.
— Se duce coada! fu strigătul; o veste urmată pe loc de scoaterea chibritului și aprinderea pipei de către Stubb, căci acum se îngăduia un răgaz. După ce trecu întregul răstimp al scufundării, balena se ridică iar și, fiind acum înaintea bărcii fumătorului și mult mai aproape de ea decât de oricare alta, Stubb se aștepta să-i revină cinstea capturii. Acum era vădit că balena își dăduse, în sfârșit, seama de urmăritorii ei. Toată tăcerea prevăzătoare nu mai era, așadar, de niciun folos. Pagaiele fură lăsate deoparte și vâslele intrară zgomotos în joc. Și, pufăind încă din pipă, Stubb își îmbărbăta echipajul spre atac.
Da, o schimbare uriașă se petrecuse în pește. Pe deplin treaz la primejdia sa, înota „cu capul afară”; acesta ieșea pieziș din drojdia turbată pe care el însuși o frământa.[11]
— Porniți-o, porniți-o, băieții mei! Nu vă grăbiți; aveți tot timpul — dar porniți-o; porniți-o ca niște bubuituri de tunet, atâta tot, striga Stubb, scuipând fum în timp ce vorbea. Porniți-o, acum; dă-le lovitura lungă și puternică, Tashtego. Pornește-o, Tash, băiete — porniți-o, toți; dar cu sânge rece, cu sânge rece — castraveți, asta-i vorba — ușor, ușor — numai porniți-o ca moartea cumplită și diavolii rânjiți și ridicați morții îngropați drept în sus din morminte, băieți — atâta tot. Porniți-o!
— Woo-hoo! Wa-hee! țipă omul din Gay Head drept răspuns, înălțând spre cer un vechi strigăt de război; iar fiecare vâslaș din barca încordată săltă fără voie înainte, odată cu acea singură, năprasnică lovitură cu care indianul nerăbdător le dădu ritmul.
Dar țipetelor lui sălbatice le răspunseră altele la fel de sălbatice. „Kee-hee! Kee-hee!”, urla Daggoo, încordându-se înainte și înapoi pe banca lui, ca un tigru care umblă prin cușca lui.
— Ka-la! Koo-loo! urla Queequeg, de parcă ar fi plescăit peste o îmbucătură de friptură de grenadier. Și astfel, cu vâsle și urlete, chilele tăiau marea. Între timp, Stubb, păstrându-și locul în frunte, își îmbărbăta încă oamenii spre atac, scoțând tot timpul fum din gură. Ca niște disperați trăgeau și se încordau, până se auzi strigătul binevenit: „Ridică-te, Tashtego! Dă-i!” Harponul fu azvârlit. „Toți înapoi!” Vâslașii bătură apa îndărăt; în aceeași clipă, ceva fierbinte și șuierător trecu peste încheietura fiecăruia. Era fermecata parâmă. Cu o clipă înainte, Stubb luase iute încă două volte cu ea în jurul stâlpului de la pupă, de unde, din pricina răsucirilor ei tot mai repezi, țâșnea acum un fum albastru de cânepă și se amesteca cu fumul necontenit al pipei lui. Cum parâma trecea iar și iar în jurul stâlpului, tot așa, chiar înainte de a ajunge acolo, trecea iar și iar prin amândouă mâinile lui Stubb, bășicându-le; de pe ele căzuseră din întâmplare învelitorile, sau pătratele de pânză matlasată purtate uneori în asemenea clipe. Era ca și cum ai ține de lamă sabia ascuțită, cu două tăișuri, a unui dușman, iar dușmanul s-ar strădui tot timpul să ți-o smulgă din strânsoare.
— Udați parâma! Udați parâma! strigă Stubb către vâslașul ciubărului (cel așezat lângă ciubăr), care, smulgându-și pălăria de pe cap, aruncă apă de mare peste parâmă.[12] Mai luară volte, astfel că parâma începu să stea în loc. Barca zbura acum prin apa clocotită ca un rechin numai înotătoare. Aici Stubb și Tashtego schimbară locurile — prora cu pupa —, o treabă cu adevărat amețitoare în acea învălmășeală legănată.
După parâma care vibra pe toată lungimea părții de sus a bărcii și care era acum mai întinsă decât o coardă de harpă, ai fi crezut că ambarcațiunea are două chile — una despicând apa, cealaltă aerul —, pe când barca își frământa drumul prin amândouă elementele potrivnice deodată. O cascadă necontenită juca la proră; un vârtej neîntrerupt se răsucea în siajul ei; și, la cea mai mică mișcare dinăuntru, fie și numai a unui deget mic, ambarcațiunea tremurătoare, trosnitoare, se înclina în mare peste copastia ei convulsivă. Astfel goneau; fiecare om se agăța din răsputeri de banca lui, ca să nu fie azvârlit în spumă; iar trupul înalt al lui Tashtego, la vâsla-cârmă, era ghemuit, aproape îndoit în două, ca să-și coboare centrul de gravitație. Păreau să fi străbătut Atlanticuri și Pacificuri întregi în goana lor, până când balena își mai domoli fuga.
— Trageți! Trageți! strigă Stubb vâslașului din proră; și, întorcându-se cu fața spre balenă, toți oamenii începură să tragă barca până lângă ea, în timp ce barca era încă remorcată. Ajungând curând alături de flancul ei, Stubb își propti zdravăn genunchiul în tachetul grosolan și aruncă lancea iar și iar în peștele care fugea; la cuvântul de poruncă, barca se trăgea cu pupa îndărăt din calea cumplitei rostogoliri a balenei, apoi se apropia iar pentru altă aruncare.
Mareea roșie curgea acum din toate părțile monstrului, ca pâraiele la vale de pe un deal. Trupul lui chinuit se rostogolea în sânge, nu în apa sărată; sângele bolborosea și fierbea pe furlongi întregi în siajul lor. Soarele pieziș, jucând pe acest iaz stacojiu din mare, își trimitea răsfrângerea în fiecare față, astfel că toți luceau unii pentru alții ca niște oameni roșii. Și în tot acest timp, jet după jet de fum alb era zvârlit în agonie din răsuflătoarea balenei, iar puf după puf, năvalnic, din gura înfierbântatului comandant al bărcii; căci, după fiecare lovitură, trăgându-și înapoi lancea îndoită (de parâma legată de ea), Stubb o îndrepta iar și iar prin câteva lovituri repezi de copastie, apoi o înfigea iar și iar în balenă.
— Trageți aproape! Trageți aproape! strigă el acum vâslașului din proră, când balena, slăbind, își potolea mânia. „Trageți aproape! Lipiți-vă!” Și barca se așeză de-a lungul flancului peștelui. Întinzându-se mult peste proră, Stubb își vârî încet lancea lungă și ascuțită în pește și o ținu acolo, amestecând mereu, cu grijă, de parcă ar fi căutat să pipăie vreun ceas de aur pe care l-ar fi înghițit balena și pe care se temea să nu-l spargă înainte de a-l agăța și scoate. Dar ceasul de aur pe care-l căuta era însuși miezul vieții peștelui. Și acum a fost lovit; căci, smulgându-se din transă în acel lucru de nespus numit „zbaterea de pe urmă”, monstrul se rostogoli cumplit în sângele său și se înfășură în stropi de nepătruns, nebuni, clocotitori, astfel că ambarcațiunea primejduită, trăgându-se pe loc cu pupa înapoi, abia izbutea, luptându-se orbește, să iasă din acel amurg smintit în văzduhul limpede al zilei.
Și acum, potolindu-și zbaterea de pe urmă, balena se rostogoli încă o dată la vedere; se avânta dintr-o parte într-alta, dilatându-și și strângându-și convulsiv răsuflătoarea, cu răsuflări ascuțite, trosnitoare, agonizante. În cele din urmă, șuvoi după șuvoi de sânge roșu, închegat, ca drojdia purpurie a vinului roșu, țâșni în văzduhul înfricoșat; și, căzând înapoi, se scurse pe flancurile ei nemișcate în mare. Îi plesnise inima!
— E moartă, domnule Stubb, spuse Daggoo.
— Da; amândouă pipele s-au stins! Și, scoțând-o pe a sa din gură, Stubb împrăștie cenușa moartă peste apă; apoi, o clipă, rămase gânditor, privind uriașul cadavru pe care-l făcuse.
Note
[11] Se va vedea în alt loc din ce substanță foarte ușoară e alcătuit întregul lăuntru al uriașului cap al cașalotului. Deși în aparență cea mai masivă parte a lui, capul e de departe acela cu cea mai mare putere de plutire. Așa că îl înalță lesne în aer și o face fără excepție când înoată cu cea mai mare viteză. În plus, partea de sus a frunții sale e atât de lată, iar partea de jos se subțiază într-o formă atât de bine făcută să taie apa, încât, ridicându-și capul pieziș, se poate spune că se preface dintr-o galiotă greoaie, cu prora bontă, într-o barcă de pilot din New York, cu prora ascuțită.
[12] În parte ca să arătăm cât de indispensabilă e această stropire, se poate spune aici că, în vechea pescărie olandeză, se folosea un pămătuf ca să se stropească cu apă parâma în fugă; pe multe alte corăbii se păstrează pentru acest scop un ciubăraș de lemn sau un căuș de scos apa. Pălăria ta e însă cea mai la îndemână.