Crăciun fericit!
În cele din urmă, pe la prânz, după ce lucrătorii la greement fură lăsați definitiv la țărm, după ce „Pequod” fu tras de lângă debarcader și după ce mereu grijulia Caritate veni de la țărm într-o barcă de vânătoare de balene, cu ultimele sale daruri — o scufie de noapte pentru Stubb, al doilea ofițer, cumnatul ei, și o Biblie de rezervă pentru intendent —, după toate acestea, cei doi căpitani, Peleg și Bildad, ieșiră din cabină și, întorcându-se spre primul ofițer, Peleg zise:
— Ei, domnule Starbuck, ești sigur că e gata totul? Căpitanul Ahab e pregătit, tocmai ce-am vorbit cu el. Nu mai e de adus nimic de la țărm, ai? Atunci strigă tot echipajul. Adună-i aici, la pupă, naiba să-i ia!
— Nu-i nevoie de vorbe de ocară, oricât de tare ne-am grăbi, Peleg, zise Bildad. Dar du-te, prietene Starbuck, și fă ce ți-am poruncit.
Cum se poate una ca asta? Chiar în pragul plecării, căpitanul Peleg și căpitanul Bildad dădeau porunci cu mână forte pe puntea de la pupă, de parcă ar fi comandat împreună și pe mare, așa cum păreau să o facă în port. Cât despre căpitanul Ahab, încă nici urmă de el; spuneau doar că era în cabină. Se socotea însă că prezența lui nu era câtuși de puțin necesară pentru a pune corabia în mișcare și a o conduce bine în larg. Într-adevăr, aceasta nu era deloc treaba lui, ci a pilotului; și, cum încă nu-și revenise pe deplin — așa ziceau ei —, căpitanul Ahab rămânea jos. Toate acestea păreau destul de firești, mai ales că, pe vasele de negoț, mulți căpitani nu se arată pe punte decât la mult timp după ridicarea ancorei, ci rămân la masa din cabină, petrecând de rămas-bun cu prietenii lor de la țărm, înainte ca aceștia să părăsească definitiv corabia împreună cu pilotul.
Dar nu prea era răgaz să mă gândesc la asta, căci căpitanul Peleg era acum numai foc și pară. Se părea că el vorbea și poruncea cel mai mult, nu Bildad.
— La pupă cu voi, feciori de holtei! strigă el la marinarii care zăboveau pe lângă catargul mare. Domnule Starbuck, mână-i spre pupă!
— Strângeți cortul acela! veni următorul ordin.
După cum arătasem mai înainte, acest cort din oase de balenă nu se ridica decât în port, iar la bordul corăbiei „Pequod”, de treizeci de ani, se știa că ordinul de a strânge cortul era semnul că urma ridicarea ancorei.
— La cabestan! Sânge și tunete! Mișcați-vă! veni următorul ordin, iar echipajul se repezi la pârghii.
Când o navă se pune în mișcare, pilotul stă de obicei în partea din față a vasului. Iar aici se afla Bildad, care, trebuie știut, la fel ca Peleg, pe lângă celelalte îndeletniciri ale sale, era și unul dintre piloții autorizați ai portului. Era bănuit că se făcuse pilot ca să scutească taxa de pilotaj din Nantucket pentru toate corăbiile în care avea interese, căci nu pilota niciodată alte nave. Bildad, zic, se apleca acum cu sârguință peste prova, urmărind ancora care se apropia.
Din când în când cânta ceea ce părea o strofă posomorâtă de psalm, ca să-i înveselească pe oamenii de la vinci, care răcneau cu toată inima un fel de refren despre fetele din Booble Alley. Cu toate acestea, cu nici trei zile înainte, Bildad le spusese că nu aveau voie să cânte cântece deșucheate la bordul corăbiei „Pequod”, mai ales la pornire; iar sora sa, Caritate, pusese în culcușul fiecărui marinar câte un mic volum ales din Watts.
Între timp, supraveghind cealaltă parte a corăbiei, căpitanul Peleg înjura și blestema la pupă cum nu se poate mai rău. Aproape că mă gândeam că avea să scufunde corabia înainte să ridicăm ancora. Fără să vreau, mă oprii din împinsul pârghiei și îi spusei și lui Queequeg să facă la fel, gândindu-mă la primejdiile pe care le înfruntam amândoi pornind la drum cu un asemenea diavol drept pilot. Mă mângâiam totuși cu gândul că în credinciosul Bildad s-ar putea găsi o scăpare, în ciuda cotei de o parte din șapte sute șaptezeci și șapte pe care mi-o oferise, când simții deodată o împunsătură ascuțită în dos. Întorcându-mă, mă îngrozii de apariția căpitanului Peleg, care tocmai își retrăgea piciorul din imediata mea vecinătate. Fu primul șut pe care îl primii.
— Așa se ridică ancora pe vasele de negoț? urlă. Trage, cap de oaie, trage și rupe-ți spinarea! De ce nu trageți, vă spun, cu toții? Trageți! Quohog! Trage și tu, cel cu favoriții roșcovani! Trage acolo, tu, cu bonetă scoțiană! Trage, tu, cu nădragii verzi! Trageți, vă spun, cu toții, până vă ies ochii din cap!
Zicând acestea, se mișcă de-a lungul vinciului, folosindu-și din belșug piciorul când într-o parte, când în alta, în timp ce Bildad, netulburat, îi tot dădea înainte cu psalmii săi. Îmi zisei că trebuie să fi tras la măsea astăzi căpitanul Peleg.
Ancora fu ridicată în cele din urmă, velele fură întinse și pornirăm alunecând. Era un Crăciun scurt și friguros, iar când scurta zi nordică se contopi cu noaptea, ne aflam aproape în largul oceanului de iarnă, ai cărui stropi înghețați ne îmbrăcau în gheață, ca într-o armură lustruită. Șirurile lungi de dinți de pe parapete sclipeau în lumina lunii, iar de la prova atârnau țurțuri uriași și curbați, ca fildeșii albi ai unui elefant enorm.
Uscățivul Bildad, ca pilot, conducea primul cart. Din când în când, pe când bătrâna corabie se cufunda adânc în valurile verzi și se acoperea toată de înghețul ce te făcea să tremuri, iar vânturile urlau și parâmele răsunau, i se auzeau notele neclintite:
„Dulci pajiști dincolo de apele umflate
Stau înveșmântate-n verde viu.
Așa vedeau evreii Canaanul de demult,
Când între ei și el curgea Iordanul.”
Niciodată nu-mi sunaseră acele dulci cuvinte mai dulce ca atunci. Erau pline de speranță și împlinire. În ciuda frigului acestei nopți de iarnă pe Atlanticul învolburat, în ciuda picioarelor mele ude și a hainei și mai ude, mi se părea atunci că ne mai așteptau multe limanuri plăcute, pajiști și luminișuri veșnic primăvăratice, unde iarba răsărită primăvara rămâne necălcată și neofilită până în mijlocul verii.
Ajunserăm în cele din urmă suficient de departe în larg ca să nu mai fie nevoie de cei doi piloți. Robusta barcă cu pânze care ne însoțise începu să vină de-a lungul bordului.
Era straniu și nu lipsit de farmec să vezi cât de mișcați erau Peleg și Bildad în aceste momente, mai ales căpitanul Bildad. Căci îi venea greu să plece încă, foarte greu să părăsească definitiv o corabie pornită într-o călătorie atât de lungă și primejdioasă, dincolo de amândouă capurile furtunoase; o corabie în care investise câteva mii de dolari câștigați cu greu; o corabie pe care un vechi tovarăș de navigație pleca drept căpitan, un om aproape la fel de bătrân ca el, pornind din nou să înfrunte toate grozăviile fălcii nemiloase; îi venea greu să-și ia rămas-bun de la un lucru atât de plin, din toate punctele de vedere, de tot ceea ce îl interesa. Sărmanul bătrân Bildad mai zăbovi mult; străbătu puntea cu pași neliniștiți; dădu fuga jos, în cabină, să mai spună o vorbă de rămas-bun; veni iar pe punte și privi în vânt; privi spre apele largi și nesfârșite, mărginite doar de nevăzutele continente răsăritene, de departe; privi spre uscat; privi în sus; privi în dreapta și în stânga; privi pretutindeni și nicăieri. În cele din urmă, încolăcind mecanic o parâmă pe cavila ei, îl apucă spasmodic de mână pe vânjosul Peleg și, ridicând un felinar, îi privi o clipă eroic chipul, de parcă ar fi zis: „Și totuși, prietene Peleg, pot să îndur; da, pot.”
Cât despre Peleg, el privi lucrurile mai degrabă ca un filosof; dar, cu toată filosofia lui, o lacrimă îi sclipi în ochi când felinarul se apropie prea mult. Și el alergase destul de mult din cabină pe punte, ba să spună o vorbă jos, ba să-i spună una lui Starbuck, primul ofițer.
Dar, în cele din urmă, se întoarse spre tovarășul lui cu o privire care părea să spună că totul se încheiase:
— Căpitane Bildad, hai, bătrâne tovarăș, trebuie să mergem. Brațați verga mare pe dos! Hei, cei din barcă! Fiți gata să veniți lângă bord, acum! Cu grijă, cu grijă! Hai, Bildad, băiete, spune-ți ultimele vorbe. Mult noroc, Starbuck, mult noroc, domnule Stubb; mult noroc, domnule Flask. La revedere și mult noroc tuturor, iar peste trei ani, chiar în ziua asta, vă voi aștepta cu o cină fierbinte și aburindă în bătrânul Nantucket. Ura și la drum!
— Domnul să vă binecuvânteze și să vă aibă în sfânta Sa pază, oameni buni, murmură bătrânul Bildad aproape de neînțeles. Sper să aveți parte acum de vreme bună, ca să poată și căpitanul Ahab să umble curând printre voi; n-are nevoie decât de un soare blând, iar de asta o să aveți parte din plin în călătoria voastră la tropice. Voi, ofițerii, să fiți cu băgare de seamă la vânătoare. Iar voi, harponierilor, să nu spargeți bărcile degeaba; scândura bună de cedru alb s-a scumpit cu trei la sută în decursul anului. Nu uitați nici să vă rugați. Domnule Starbuck, ai grijă să nu irosească dogarul doagele de rezervă. Ah! Acele pentru cusutul velelor sunt în dulapul verde. Nu vânați prea multe balene în zilele Domnului, oameni buni; dar nici nu ratați un prilej bun, căci așa refuzați darurile bune ale Cerului. Fii cu ochii pe butoiul de melasă, domnule Stubb; mi s-a părut că se cam scurge. Dacă faceți escală pe la insule, domnule Flask, păziți-vă de desfrâu. La revedere, la revedere! Nu ține brânza aceea prea mult jos, în cală, domnule Starbuck, o să se strice. Ai grijă cu untul — douăzeci de cenți livra a costat — și vezi, dacă…
— Haide, haide, căpitane Bildad, lasă vorbăria! La drum!
Zicând acestea, Peleg îl zori să treacă peste bord și amândoi coborâră în barcă.
Corabia și barca se îndepărtară una de alta; între ele bătu briza rece și umedă a nopții; un pescăruș trecu țipând pe deasupra; cele două corpuri de navă se legănară cu violență. Scoaserăm trei urale cu inima grea și, orbește, ne aruncarăm ca soarta în Atlanticul singuratic.