Forfota dinaintea plecării
Trecură o zi sau două și la bordul vasului „Pequod” era mare forfotă. Nu numai că se reparau velele vechi, dar erau aduse și unele noi, laolaltă cu suluri de pânză și colace de frânghii pentru greement. Pe scurt, totul arăta că pregătirile corăbiei se apropiau în grabă de sfârșit.
Căpitanul Peleg nu cobora aproape niciodată la țărm, preferând să stea în cortul său și să urmărească îndeaproape echipajul. Bildad se ocupa de cumpărături și aprovizionare, iar oamenii tocmiți să lucreze în cală și la greement munceau până târziu după căderea nopții.
A doua zi după ce semnase Queequeg hârtiile, se duse vorba pe la toate hanurile unde stăteau membrii echipajului că trebuie să își ducă toate cuferele la bord până la lăsarea serii, căci nu se știa cât de curând putea pleca nava. Ne duserăm amândoi tot calabalâcul pe navă, dar ne hotărârăm să dormim pe uscat până în ultima zi. Se pare însă că astfel de anunțuri se fac întotdeauna cu mult înainte, căci nava nu plecă încă vreo câteva zile bune. Dar nici nu era de mirare, căci erau multe lucruri de făcut și cine știe câte lucruri de luat în seamă până ce „Pequod” avea să fie pe deplin echipat.
Știe toată lumea câte sunt indispensabile într-o gospodărie, lucruri ca paturi, oale, cuțite, furculițe, lopeți și clești, șervete, spărgătoare de nuci și câte și mai câte. La fel e și cu vânătoarea de balene, care cere trei ani de gospodărit pe întinsul ocean, departe de toți băcanii, zarzavagiii, doctorii, brutarii și bancherii. Și, deși la fel e și pe navele de negoț, lucrurile nu stau nici pe departe în aceeași măsură ca pe baleniere. Căci, pe lângă durata mare a călătoriei, nenumăratele obiecte specifice vânătorii de balene și imposibilitatea de a le înlocui în porturile depărtate unde se opresc de obicei aceste nave, trebuie să se țină cont și că, dintre toate corăbiile, balenierele sunt cele mai expuse accidentelor de tot felul și mai ales distrugerii și pierderii tocmai acelor lucruri de care depinde cel mai mult succesul călătoriei. De aici nevoia de bărci de rezervă, de piese de arboradă de rezervă, de parâme și harpoane de rezervă și de rezerve din aproape toate cele, în afară de un căpitan de rezervă și o corabie în dublu exemplar.
Când ajunseserăm noi pe insulă, încărcarea proviziilor celor mai grele ale corăbiei „Pequod” era aproape încheiată: carne de vită, pâine, apă, combustibil, cercuri de fier și doage pentru butoaie. Dar, cum zisei mai devreme, de ceva vreme se tot aduceau și se cărau la bord felurite mărunțișuri și lucruri răzlețe, unele mari, altele mici.
În fruntea celor care aduceau și cărau toate acestea se afla sora căpitanului Bildad, o bătrânică slăbuță, dar hotărâtă și neobosită și care pe deasupra era și inimoasă. Părea neclintită în dorința ca, atât cât stătea în puterile ei, nimic să nu lipsească de pe „Pequod” odată ce corabia avea să ajungă în larg. Venea la bord ba cu câte un borcan de murături pentru cămara intendentului, ba cu un mănunchi de pene pentru biroul primului ofițer, unde acesta își ținea jurnalul de bord, ba cu un sul de flanel pentru șalele cuiva care suferea de reumatism. Niciodată nu am întâlnit o femeie care să-și merite mai bine numele, care era Caritate — mătușa Caritate, cum îi zicea toată lumea. Chiar ca o soră de caritate se agita această mătușă Caritate atât de milostivă încoace și încolo, gata să se dedice trup și suflet oricărui lucru care promitea să ofere siguranță, tihnă și consolare tuturor celor de la bordul unei nave în care avea interese iubitul ei frate Bildad și în care ea însăși avea investiți vreo douăzeci sau patruzeci de dolari economisiți cu grijă.
Rămaserăm totuși uimiți când o văzurăm pe această inimoasă quakeră, în ultima zi, urcând la bord cu un polonic lung pentru ulei într-o mână și o lance și mai lungă pentru vânătoarea de balene în cealaltă. Nici Bildad și nici căpitanul Peleg nu se lăsau mai prejos. Bildad ducea cu el peste tot o listă lungă cu lucrurile necesare și la fiecare sosire nouă făcea un semn în dreptul obiectului înscris pe listă. Peleg mai ieșea din când în când șchiopătând din vizuina sa de oase de balenă, răcnind prin tambuchi spre oamenii de jos, răcnind spre cei care lucrau la greement în vârful catargului și întorcându-se în cele din urmă, tot răcnind, în cortul său.
În aceste zile de pregătiri, eu și Queequeg trecurăm deseori să vedem nava și întrebai de fiecare dată despre căpitanul Ahab, despre cum se mai simțea și când avea să vină la bordul corăbiei sale. Mi se răspundea de fiecare dată că se simțea din ce în ce mai bine și că îl așteptau la bord în orice zi. Între timp, cei doi căpitani — Peleg și Bildad — se puteau îngriji de tot ce era necesar pentru pregătirea navei pentru călătorie. Dacă aș fi fost pe deplin sincer cu mine însumi, mi-aș fi dat seama foarte limpede, în adâncul inimii, că nu prea-mi dădea inima ghes să mă angajez astfel într-o călătorie atât de îndelungată fără măcar să-l fi văzut cu ochii mei pe cel care avea să taie și să spânzure pe corabie de îndată ce aceasta ieșea în larg. Dar, când un om bănuiește că e ceva în neregulă, se întâmplă uneori ca, dacă e deja prins în acea treabă, să încerce pe nesimțite să-și ascundă bănuielile chiar și față de el însuși. Cam așa se întâmpla și cu mine. Nu zisei nimic și încercai să nu mă gândesc la nimic.
Mi se dădu în cele din urmă de înțeles că nava avea să plece cu siguranță cândva a doua zi. Așa că, în dimineața următoare, eu și Queequeg pornirăm cu noaptea în cap.